S-a întors „familia tradițională” printre preocupările noastre. Spun asta, pentru că patriarhul nu s-a putut abține și a amintit de ea, în timpul vizitei papei. Și, de atunci, am tot dat de postări în care susținătorii ei ba acuzau lipsa de interes a românilor pentru valorile lor, ba se legau de un soi de superioritate a unor probleme care, în viziunea lor, ar trebui să stea la coadă. Și mă întreb: ce tot avem, mă, cu cei care nu sunt ca noi?

 

Ca să nu credeți că vorbesc de pe pereți, las printurile textelor care, pe mine una, mă pun în dilemă, trecându-le pe celelalte cu vederea.

1. Din câte știu, o valoare universală este Familia. Nu Familia „Tradițională”.

2. Referendumul nu a pus problema banilor (deși o implică, într-o măsură), ci a Justiției. Adică a modului de a se face dreptate și de a se pedepsi infractorii, chiar și când aceștia dețin funcții pe scena politică. Particular, a pus punctul pe combaterea corupției.

3. Prezența la vot pentru referendumul din 26 mai a fost de 42%, din care 85% au ștampilat „Da”.

4. Nu am auzit pe nimeni să sufere din cauza proximității spațiale cu vreun cuplu de homosexuali (pentru că doar din punct de vedere al orientării sexuale se pare că s-a pus problema tradiției). În schimb, am văzut suferință în comunitățile afundate în sărăcie, în familiile în care cel puțin un membru muncește în afara granițelor, pe chipul unor bolnavi chinuiți în spitale pline de jeg, în ridurile unor oameni sătui să lupte cu cei sus-puși. Toate astea sunt direct proporționale cu fenomenul corupției.

5. Într-adevăr, Justiția nu e o valoare universală. E o valoare nobilă.

1. Nu are nimeni nimic cu referendumul pentru familie. Pur și simplu, pentru ca un referendum să treacă pragul de validare, are nevoie de o prezență de minimum 30%. Iar vizavi de familia tradițională s-au exprimat 21% din populația cu drept de vot. Adică cea mai scăzută prezență de după ’90 încoace. Dacă a sabotat cineva, „pas cu pas”, această inițiativă, acel cineva e chiar poporul român.

2. Având în vedere punctul 1, unde sunt milioaneele de viteji din listele întocmite înainte de referendum? Sau asta e sicoteala care implică și semnatarii minori ori decedați, descoperiți pe listele din Neamț, Bacău, Sibiu, Craiova, Sectorul 3 ș.a.?

3. Ce pericol reprezenta, mă rog, Dragnea (odihnească-se la rece), când tocmai el era un susținător înflăcărat al referendumului și al familiei tradiționale?

4. Cine a distrus țara asta, penalii cu funcții publice sau homosexualii? Să înțelegem că e mai urgent să închidem orice ușă spre legalizarea căsătoriilor LGBT decât să combatem corupția, nu?

 

Am ținut să ridic aceste probleme, în contextul în care ideile prezentate în extrase sunt recurente. Însă revenirea lor pare, acum, mai agresivă.

 

Și acum:

Eu sunt heterosexuală. Dacă mă voi căsători, cu siguranță o voi face cu un bărbat. Însă nu am nicio problemă cu cei care privesc altfel familia decât mine. Este viața lor, libertatea lor, dreptul lor. Nici Dumnezeu nu a venit cu forța în viața cuiva, ci a lăsat întotdeauna libertate omului să aleagă. Asta poate confirma și părintele Steinhardt de la Rohia, prin viața și prin scrierile sale. Sunt creștină, tocmai de aceea mă simt datoare să îi iubesc și pe cei buni, și pe cei răi, să tolerez, să accept. Dacă Iisus a stat la masă cu tâlhari și a miluit o prostituată, cine sunt eu să judec? Tocmai din aceste motive, nu voi înțelege niciodată ieșirea la rampă cu atâta ură și îndârjire a BOR vizavi de această problemă. Poate doar dacă o privesc din perspectiva înapoierii și a exact opusului a ceea ce înseamnă „creștin” pentru mine.

Și să nu uităm că și creștinii au fost, la rândul lor, prigoniți pentru credința lor. Sute de oameni și-au dat viața pentru iubirea lor față de Dumnezeu. Iar acum, devin creștinii înșiși asupritori?

În plus, preoții nici nu au vreo treabă cu articolul 48 din Constituție. Ei oficiază ritualul religios, nu formalitățile legale. Cu ce ne afectează pe noi, cei heterosexuali, faptul că tipii gay vor putea obține un certificat, o atestare, o recunoaștere a deciziei lor de a se căsători? Oricum ei trăiesc printre noi, cu sau fără recunoaștere oficială din partea statului. Dacă pe ei îi bucură, iar pe noi nu afectează, chiar nu văd unde e necazul.

 

Și să încetăm cu ifose de tipul: ce le spunem copiilor când… ; dacă vor fi și copiii noștri ca ei… ; familia se va distruge, deci pică tribul, deci pică societatea (nu are relevanță, în contextul în care vorbim de un procent minuscul al LGBT) și mai știu eu ce. Astea sunt ifose și atât. Nefondate.

 

Ceea ce e lesne de înțeles este că o majoritate nu poate impune niciodată unei minorități, chiar și redusă la 1 individ, în ce să creadă, de cine să fie atrasă, ce și pe cine să iubească, în ce să găsească fericirea. Nu într-un stat democrat și nu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că nu mai este vorba despre etici sociale, ci despre conștiințe și opțiuni personale. Iar iubirea este, în mod clar, o opțiune valorificată diferit de fiecare în parte. Dar ceea ce nu înțelegem ne sperie, motiv pentru care suntem în topul european al țărilor homofobe. Mai rău este că, unii dintre noi, nici nu vrem să înțelegem.

 

Ce le-aș spune copiilor mei dacă ar vedea doi homosexuali sărutându-se pe stradă? Simplu. Că așa văd ei iubirea.

Update:

S-a trezit alt deștept, de la PNL. Omul ăsta pur și simplu nu înțelege că una e una și alta e alta. De atâta paranoie, nici că referendumul nu a trecut de CCR nu mai contează pentru el.

Atât a putut și Gheorghe.