Covid 19! Jurnal de pandemie al unui botoşănean stabilit în „paradisul thailandez”

Horaţiu Stan este profesor la o şcoală internaţională în Thailanda, ţară în care s-a stabilit în urmă cu 20 de ani şi unde şi-a întemeiat o familie. A copilărit şi a absolvit liceul în Botoşani şi la puţin timp după termianrea studiilor universitare la Iaşi, Facultatea de Filosofie, a emigrat spre o ţară din Asia despre care românii ştiau puţine lucruri, la acea vreme. Acum îşi trăieşte viaţa mult visată, locuind cu familia pe malul Oceanului, într-un “ mic paradis”, aşa îi place să spună. De la 8000 de kilometri de casă, Hotaţiu ne relatează cum tratează ţara lui adoptivă pandemia COVID 19:

 

“Am părăsit plaiurile mioritice în urmă cu două decenii, într-o perioadă când atlasele noastre geografice ortografiau vechiul Siam în cel mai neaoș stil fonetic: Tailanda, fără „h”. Tot la acea vreme, vecinul vestic al Thailandei se numea Birmania, țărișoara aceea ce ne-a dat o specie de pisici mult apreciată și la noi.

Acum, Birmania s-a metamorfozat în Myanmar, iar Thailanda și-a înserat un „h” mut, franțuzesc aș zice.

Succint, ce merită menţionat în aceste 2 decenii?

După puciuri militare, o tentativă eșuată de preluare a puterii (de o facțiune politică de stânga) care a divizat Thailanda în două tabere antagoniste, și o campanie de eradicare a drogurilor  soldată cu mii de execuții sumare și multe semne de întrebare.

De 6 ani m-am stabilit în Ban Chang, un orașel cochet la buza Oceanului. Locuiesc într-un apartament la 50 de metri de plajă, într-un loc covârșit de o explozie vegetală ce-ți obosește pur și simplu retina.

Simfonia apei, vulturi flămânzi care plonjează în valurile Oceanului, bancuri de pești zburători și reflecția lor siderală sunt câteva argumente ce m-au legat organic de acest loc.

Pe harta sunt doar la 171 km de Bangkok, capitala Thailandei, suav denumită și „Orașul îngerilor”. Și…uitându-mă din curiozitate pe Google Map, la puțin peste 8000 de km de Cluj Napoca, orașul trecut ca loc de naștere în pașaportul românesc.

Deși, ideea de a trăi răsfățat de briza mării 365 de zile pare un vis, am adoptat destul de timpuriu atitudinea localnicilor: plimbări pe plaja la 5 dimineața, înainte ca gradele din atmosferă să atingă valori toride, sau după apus, când aerul devine mai respirabil. Apa, caldă (peste 25 C în decembrie sau ianuarie), oferă grădini de corali, pești exotici și arici de mare. Ocazional, apar rechini si chiar lamantini, un gen de foci tropicale. Dar, și în acest paradis marin există o lume a contrastelor: broaște țestoase ce sfârșesc în năvoade abandonate, carcase de delfini otravite de plastic și alte deșeuri chimice aruncate de pe vase, formațiuni de coral osificate datorită incalzirii globale.

Tot pe lista acestor realități dureroase se adaugă și așa numitul sezon „de arderi”. Se întinde din ianuarie până în martie, și e o practică de incendiere a câmpurilor de orez, porumb, etc. pentru a se pregăti un nou sezon agricol. E modalitatea cea mai ieftină de a se evita stringerea tulpinilor rămase după recoltarea orezului, porumbului sau trestiilor de zahăr. În plus, aceste arderi distrug și culturile de bacterii care apar datorită climei umede (si care ar compromite noile culturi) și în plus alungă șerpii (care isi fac galerii sub aceste culturi). La ce deznodamânt se ajunge? Unul sumbru: din sudul Chinei, până în Indonezia, se ajunge la o poluare apocaliptică.

In aceste 3 luni, fiecare dimineata decurge dupa același tipic/tipar: primul lucru când mă trezesc este să verific calitatea aerului pe AirVisual. După care, în funcție de caz, îmi încep ziua cu mască pe față, sau, în zilele mai bune, fără.

În consecință fiecare muritor e versatil în uzul măștilor și ele au fost întotdeauna o prezență cotidiană pe străzi. De nevoie, fiecare și-a procurat măști și filtre de aer pentru locuințe. Când epidemia de Covid a aparut ăn zonă, Thailanda nu a traversat acea penurie de măști cu care s-a confruntat Europa, de exemplu. Nici măcar gelul alcoolic pentru dezinfecția mâinilor nu a fost o problemă. Aceste produse erau deja în uz curent pentru preventia altor epidemii de sezon de exemplu cea de ’’gură-mână-picior”. Lumea știa cum să urmeze o igienă strictă și inițial s-a crezut ca si aceasta epidemie va avea un curs usor de ținut sub control.

Cronologic, am început să citesc pe net despre situația din Wuhan prin ianuarie. ” Mda…alt doilea val de SARS” mi-am zis. ”Iarași China. Iarași un virus. Băieții au trecut prin asta cu SARS-ul, deci și-au învățat lecția. Va fi rezolvata rapid, nu-i stres.”

După alte câteva săptămâni, media era inundata de știri despre Wuhan. Atenția prioritară era acordată studenților thailandezi aflați la studii acolo. Apoi, au început să apară și alte date, din care am aflat că există o comunitate thai cu contracte de muncă în Wuhan.

Răspunsul autorităților a fost prompt și un plan de repatriere a fost inițiat în regim de urgență; Guvernul i-a încurajat să vină acasă și le-a transmis că vor fi puși în carantină pentru 14 zile.

Mărturisesc că, la acel moment, am început să aștept cu oarecare curiozitate știrile de seară. Așa că, între Netflix și Al Jazeera, urmăream cu interes ce se prezenta la jurnalul de știri pe canalele thai. ”Au ajuns acasă, sunt în carantină, totul va fi ok, Guvernul va monitoriza situația” era mesajul transmis.

”Bun”, imi zic. ’’E timpul sa mai fac putin trafic pe google. Oare, care e distanță între Wuhan și Thailanda?”  2025 km îmi apare pe monitor. O distanță conservatoare în parametrii europeni, unde multe țări apar doar cu un indice numeric pe hartă. În Asia, percepția distanței e calibrată la cifre mai mari. Totul are o tentă exponențială: altitudinea Everestului, stepele Mongoliei, padurile Siberiei si, prin extensie, dezvoltarea economica regională, densitatea populației, cele 50000 de caractere ale limbii chineze și lista ar putea continua…

Ei bine, din cei repatriați, au apărut și primele cazuri. Nimic alarmant, au fost imediat spitalizați, toți s-au vindecat ulterior. Între timp, media anunța primele rezultate pozitive în tratarea celor infestați cu virusul Covid prin administrarea unui cocktail de medicamente utilizate în special în tratarea simptomelor HIV.

Știrea a apărut și în câteva tabloide vestice, doctorii thailandezi fiind văzuți ca niște pionieri în domeniu si asta a liniștit pe undeva și unele temeri ale Guvernului. ”Avem infrastructură adecvata ( Thailanda ocupa locul 8 in lume la standardul asistentei medicale, inaintea Australiei, Finlandei, Angliei, Germaniei, etc.) și, progresele făcute de personalul nostru medical în tratarea acestei epidemii sunt foarte promițătoare” – cam asta ar fi o traducere adaptata retoricii noastre ”de lemn”.

Toate bune și frumoase, atât doar ca nimeni nu s-a grăbit să pună punctul pe ”I” : Thailanda e o destinație turistică. Cifrele vorbesc de la sine: 39 800 000 de vizitatori străini în 2019. Din acest număr aproape 11 milioane de turiști chinezi. Un procent semnificativ al acestor turiști dispun de suficiente mijloace financiare care sa le asigure un sejur extins în afara Chinei. Alarmați de ideea de a merge acasă, într-un regim dur de carantină, majoritatea turiștilor chinezi și-au prelungit vizele turistice și s-au auto-exilat prin toate țările de zona care și-au păstrat granițele deschise. Inclusiv Thailanda. Ei, chipurile, au adus un val de noi infecții, moment în care opinia publică a așteptat reacția Guvernului. Va închide Thailanda granița chinezilor? Va urma Thailanda exemplul Australiei si Noii Zeelande? Problema parea un nod gordian cu ramificații clare: dacă Guvernul lua o decizie ce submina turismul local consecintele vor fi incalculabile. Mai exact undeva de ordinul unei sume de 12 miliarde de dolari americani. La atât s-a cifrat valoarea serviciilor turistice oferite vizitatorilor chinezi până în 2019.

În fine, după câteva săptămâni în expectativa Guvernul a venit cu un plan de actiune: turistii chinezi sunt în continuare bineveniți în Thailanda atât timp cât se comformeaza unei perioade de carantina de 14 zile. Decizia nu a avut nici un impact semnificativ pentru ca între timp China își închisese deja granițele.

Tot în acest moment Coreea de Sud atinsese o cotă alarmanta de infecții în Daegu, un oraș cu mulți thailandezi lucrând ilegal ”la negru”.  Presa thailandeza i-a alintat ’’ micutele stafii” , anticipind probabil sanse minime de necontaminare. Foarte cooperanti, Coreenii au tratat situația cu o indulgență maximă:  le-a garantat thailandezilor dreptul de repatriere indiferent de statul vizei sau a dreptului de muncă.

Ajunși acasă, un alt amănunt insolit: peste o sută dintre ei fug din aeroport în ideea de a evita carantina. Am râs copios, mai ales ca în zilele următoare presa încerca să obțină o situație la zi a celor dispăruți documentând pe larg eforturile autorităților de a-i găsi.

Între timp, un alt focar de infecție ajunge în atenția mediei: Stadionul de Box Thailandez Lumpinee. Primul nume, un anume general de armată, Apirat, directorul stadionului. Dl. General Apirat în ciuda unei recomandari venite din partea Ministerului Sporturilor de a evita organizarea evenimentelor sportive cu public, nu a dat curs recomandarii. Epilogul a fost tragic, soldat cu sute de infecții si zeci de decese.

După furtuna mediatica axata pe evenimentul Lumpinee, o altă figură din Guvern face o gafa de proportii; e rândul ministrului Sănătății să iasă la rampa cu o declaratie incendiară: ” Am fost in Chiang Mai (un gen de Satu Mare al Thailandei). Nu am vazut nici un Chinez ci doar farang. Toti thailandezii poartă maști, si, culmea , nici un farang cu mască pe față. Niște nespălați, ei sunt motivul principal pentru care ne confruntam cu această epidemie. Fug din țările lor unde e iarnă și vin aici în Paradis.”

Primul concept ce necesita explicatii: farang. Un termen echivalent ar fi japonezul gaijin. Farang (in thailandeza) sau gaijin (in japoneza) se refera la vestici, în special europeni, la ”albi” în general.

Farang are in multe cazuri o conotatie peiorativa, un termen discriminant, rasist. Cam in aceeasi nota cu apelativul ” negru” vorbind despre un African de exemplu.

Deci, Domnul Ministru al Sanatatii, aflat intr-o deplasare in Nordul Thailandei sa verifice in ce masura populatia se protejeaza impotriva epidemiei de Covid are neplacuta surpriza sa sesizeze ca Vesticii nu poarta masca. Ocazie care-i ofera si un tap ispasitor: turistii din Vest.

Dar…in Ban Chang Oceanul isi arata neperturbat solzii de cremene. Toata lumea aici poarta masti. Inclusiv noi, europenii.

In Chiang Mai cohorte de turisti proaspat sositi, multi la prima vizita, trag in piept miasmele Asiei, flagelati de arome si vlaguiti de caldura. Da, multi isi tin mastile in buzunar, neobisnuiti cu umezeala si canicula Tropicelor.

In momentul de fata orice deplasare in locuri publice e conditionata obligatoriu de purtarea unei masti. Mall-urile, parcurile, scolile, stadioanele sunt inchise. Fiecare judet are un orar cu restrictii de deplasare, iar intervalul 10 pm – 4 am e decretat ca „ orar obligatoriu de stat acasa” pe intregul teritoriu al Thailandei.

Azi in Thailanda erau peste 2300 de cazuri confirmate si 30 de decese datorate virusului din Wuhan.

Pentru mine, o alta zi la ”birou”, pe balcon cu o cafea in fatza, numarind vapoarele la linia orizontului…”

Autor: Horaíu Stan

de |2020-04-10T07:03:15+03:0010 aprilie 2020|TOP NEWS|

Leave A Comment